Pe langa bisericile de lemn, produsele traditionale gustoase si castrele romane, Salajul are inca o comoara: o salba de pesteri sapate de o natura ghidusa in relieful dealurilor si al culmilor impadurite. Una din aceste minuni cu galerii intunecoase si uscate este pestera Magurici, aflata in comuna Ileanda, la vreo doua aruncaturi de bat de albia Somesului.
Daca mergi dinspre Jibou catre Ileanda, urmand malul Somesului, descoperi ca albia raului te insoteste ca un tovaras credincios de drum, fara sa se planga de oboseala. Te lasa in voie cu gandurile tale, sa admiri peisajul ori sa-ti astamperi privirea pe culmile care ti se deschid in fata ca un evantai. Sat dupa sat, curba dupa curba, pana cand drumul lasa in urma satul Rastoci. Acolo, simti involuntar ca Somesul ramane usor intr-o parte, indemnandu-te, insa, sa iti continui singur drumul pana la pestera Magurici.
Traseu dupa indicatiile localnicilor
Nu e departe, la vreo doua aruncaturi de bat sanatoase fata de rau, dupa cum iti explica oamenii locului. I-am gasit incarcand in remorca lemn taiat cu grija la marginea drumului, iar aburii rasuflarii lor se ridicau rotocoale in aerul rece al diminetii. Numai ca si cu indicatiile lor, sa gasesti miracolul sapat de natura in straturile de roca nu este lucru usor. Iti trebuie rabdare, privire agera si drag de natura, altfel secretele ei iti raman taine de nepatruns.
Cand in final, ai gasit calea, descoperi ca pasii ti se afunda in stratul inca gros de omat. E ca si cum ai pasi intr-o patura pufoasa si alba, iar daca nu am avea bocanci de munte, ne-ar fi greu sa razbim. Ne tinem unul pe urmele celuilalt, iar zapada ne primeste pasii fara zgomot, inghitindu-ne picioarele pana la genunchi. E zapada moale, care da semne ca s-ar topi sub soarele primavaratec. In jur, doar palcuri de copaci incremeniti in intinderea alba. Sunt goi, iar ramurile lor se rasucesc maronii in pozitii atat de ciudate, incat pare ca gerul iernii i-a incrancenat in aceste contorsionari nefiresti. Cateva sute de metri coboram, urcam, coboram, pana cand o panta abrupta ne lasa in gura pesterii.
Manunchiul de stalagmite
In fata, ne intampina voios un manunchi de stalagmite, unele de-o palma, altele ne ajung pana la brau, ca niste spiridusi iviti pe neasteptate din stratul de frunze uscate ramas din anul trecut. Albe si pure, lucesc delicat in aerul rece si te fac sa vrei sa le atingi, pentru a te convinge ca sunt aievea. Ne abtinem. In ciuda ghetii din care sunt create, par atat de firave incat o simpla atingere curioasa le-ar putea altera perfectiunea. In jur, doar tacere, zapada si frunze uscate. Sunt multe, stratul lor brun e gros ca un asternut moale, ca o saltea pe care iti vine sa te asezi si sa-ti tragi sufletul dupa atata mars prin zapada.
Culorile pesterii
Ne apropiem de gura pesterii si deja simtim cum aerul se schimba, devine mai cald si uscat. Culoarul dintre peretii inalti este foarte ingust si intunericul ar fi tare incalcit daca lumina lanternelor nu l-ar imprastia, scotand in relief fiecare colt de roca. Stim ca nu putem intra, pentru aceasta este nevoie de autorizatii speciale, in pestera Magurici expeditiile sunt in general destinate speologilor si au drept scop cercetari stiintifice. Facem doar doi pasi din gura pesterii spre interior si plimbam lumina lanternelor de-a lungul peretilor. Incet, fara sa ne grabim, studiem pe indelete culorile cu care ne imbie relieful carstic. Si nu e defel o monotonie cromatica, ba dimpotriva, adancurile pamantului ascund culori nebanuite: galeria principala este zugravita multicolor, de la un maro intens, pana la nuante pamantii, de la crem pe alocuri, pana la zone gri, galbene si verzi. De fapt, este mult verde intens, bogat, viu, dar fireste, nu este roca, ci doar o coloratie data de o vegetatie primara, adaptata la conditii de temperaturi scazute si lumina putina.
Din gura pesterii, sub picioare porneste o alee dintr-un strat de pietre neslefuite, acoperite cu o pulbere usoara de praf, in timp ce tavanul se pierde in imparatia inaltimilor. Intindem lumina lanternelor cat putem de-a lungul culuarului si apoi in sus si descoperim ingustimi tot mai mari, colturi care se frang brusc ori muchii ascutite ca niste taisuri care despica aerul uscat. Peste tot, o liniste sparta doar de respiratiile noastre si de cate un cuvant aruncat in rastimpuri de vreunul din noi.
Cum nu avem voie sa inaintam, ne ghemuim la baza peretului de stanca. Oricum, galeria se ingusteaza prea mult pentru a lasa vizitatorii nepoftiti sa patrunda inauntru si doar speologii ar sti cum sa se strecoare prin cotloanele de roca, care mai mult ca sigur ca ascund capcane periculoase. Ne asezam, asadar, cum putem mai comod in gura pesterii, printre rucsaci. Avem de-o parte galeria subterana, iar de alta – lumea de afara. Stransi unul langa altul, pe stratul de frunze, ne dam o jumatate de ora pentru a admira sculptura naturii si a ne aminti tot ce am citit inainte de a porni de acasa.
Informatii de… legenda
Cartile de specialitate spun ca pestera Magurici este o pestera fosila, cu o extensie de 235 de metri, avand galeriile intise pe mai bine de 500 de metri in adanc. La 40 de metri de la intrare, galeria principala coboara brusc, printr-un put de vreo cinci metri, dupa care se continua peste 40 de metri, pana la Sala Bifurcatiei. De aici, galeria principala se deschide in trei drumuri sapate parca de pitici: la dreapta, la stranga si inainte, pestera continuandu-se, astfel, cateva zeci de metri. Cu aceste date in minte, continuam sa cercetam cu privirile peretii.
E frumos. In tacerea deplina, imaginatia este la ea acasa si o porneste ea insasi pe cai nebanuite. Cine stie ce zane, iele sau – de ce nu? – vreun dragon inaripat nu si-au avut demult, odinioara salasul in Pestera Magurici? Mai mult ca in alta parte, intr-un astfel de loc, povestile care ne-au hranit copilaria prind contur extrem de usor si, desi suntem toti adulti, personajele de basm par cele mai potrivite pentru a locui lungile galerii.
Din nou afara
Dupa ragazul pe care ni l-am luat inauntru, este timpul sa revenim la lumina. Fara sa vorbim, ne ridicam si iesim in lumea de afara. Aerul rece si luminos ne izbeste pe fiecare si urcam rapa de cativa metri care, la venire, ne-a lasat in gura pesterii. In culorile vii de sus, intre cer si zapada, concluziile si impresiile sunt mai usor de formulat, iar cuvintele curg de la sine. Magia galeriilor inalte si inguste este recreata si de cateva fotografii pe care am reusit sa le facem stalagmitelor, astfel ca simtim cum, desi nu am vazut decat extrem de putin din ea, pestera localnicilor din Ileanda a devenit si a noastra. Imaginatia si informatiile citite inainte de a porni spre Magurici ne-au ajutat sa vedem cu ochii mintii galeriile continuate in adancuri, acolo unde nici vorba sa ne ajunga si pasii. Dar nu conteaza ca nu am inaintat decat foarte putin, important este gustul teribil de placut ca i-am atins peretii, ca i-am admirat stalagmitele si ca am luat-o cu noi in ganduri si suflet.
Drumul pana la masina este vesel, simtim ca suntem mai bogati cu niste peisaje de vis. Abia ajunsi in sosea, cotidianul pune iar stapanire peste locuri, aducand cu el zgomotul vehiculelor care trec in viteza si, undeva mai jos, rasetele localnicilor care cara lemne. Oricum, e bine. Am vazut o minune cum rar iti e dat sa intalnesti, ne-am odihnit privirle pe stalagmite si am facut miscare. Si mai avem aproape o jumatate de zi, numai bine ca sa oprim undeva, pe drum, la un ceai cald, si sa savuram aroma unei excursii pe care imaginatia o poate duce pana in centrul pamantului.
Aflata in administrarea Primariei Ileanda, Pestera Magurici este cel mai nou monument al naturii (categoria a III-a IUCN), singurul de tip speologic din Salaj. Cunoscuta si sub numele Pestera de la Rastoci, aceasta minune a naturii a fost explorata si topografiata in luna octombrie 1978. Speologii care au patruns si au executat masuratori au descoperit aici o bogata fauna de lilieci.
Intrucat perturbarea factorilor de mediu in habitatul subteran poate avea consecinte nedorite si neprevazute pentru fauna existenta, accesul in aceasta pestera se poate face doar pe baza unei autorizatii emise de Academia Romana, accesul limitandu-se in general la vizite cu caracter profesional, potrivit art. 31 al. 8 din Legea 462/2001.
